Casa noastră, totuşi...

Trăim pe-această lacrimă albastră,

Pe-această pâine, leagăn şi mormânt...

Aşa cum este, este casa noastră,

Blagoslovit şi blestemat pământ!

De la întâiul vai căzut din stele,

Înfipt în pacea lumii de-nceput,

N-avem odihnă fără lupte grele,

N-avem iubiri ce nu ne-au şi durut...

Ne-a copleşit oceanul necredinţei

Şi-am coborât în neguri şi noroi;

De n-am găsit izvorul suferinţei

E pentru că era ascuns în noi...

Strigaţi ca să audă toţi creştinii,

Că n-o să ne-ncălzească mai puţin

Nici soarele, nici mângâierea lunii,

De intră şi-n ogradă la vecin...

Cum stau tăcute ouăle pieirii

La fierbinţeala propriului sân

Şi ne mirăm, în bezna rătăcirii,

Că prea puţine şanse ne rămân!...

Noi am intrat ca hoţii pe fereastră

Şi foc am pus la toate câte sunt,

Uitând că este totuşi, casa noastră,

Blagoslovit şi blestemat pământ!