Prin toate câte-n
suflet ni se-adună,
Simţim adânc şi
fără-a noastră vrere,
Cum stau
amestecate împreună,
’N-aceeaşi cupă,
şi pelin, şi miere,
Şi bucurie, şi
durere...
Şi nu-i măcar un
fir de fericire
Să nu-l
învăluiască în tăcere
Vreo buruiană de
nemulţumire...
Puţină-amărăciune
lângă miere,
Şi bucurie, şi
durere...
Când, în sfârşit,
am întâlnit iubirea,
I-am cunoscut puternica
plăcere,
Dar i-am gustat
apoi neîmplinirea,
Cu-a ei amărăciune
lângă miere,
Şi bucurie, şi
durere...
În primul ţipăt,
câtă bucurie,
Şi ce speranţă
e-n acea durere!
Numai o inimă de
mamă ştie
Să soarbă-amarul
tot, pe lângă miere,
Şi bucuria din
durere...
Din dragoste
sacrifici orice-ar fi:
Te bucuri de
copii ca de-o avere...
Dar viaţa ta de
fiecare zi
E şi amărăciune,
e şi miere,
Şi bucurie şi
durere!
Adesea, o
speranţă ne zâmbeşte
Şi ne ademeneşte
cu putere,
Dar şi atunci
când se-mplineşte,
E
multă-amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi
durere...
În toiul zilei şi
în miezul nopţii,
E calea noastră
plină de mistere,
Că simţi şi viaţa
şi fiorul morţii,
Şi
multă-amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi
durere...
Ah, ce duşman
a-năbuşit Cuvântul
Şi-a semănat
neghina lui cu fiere?!...
Că nu-i o
bucurie-n tot pământul
Să nu-i cunoşti
amarul lângă miere,
Să nu fie plătită
cu durere!
’N-aceeaşi
lacrimă se-adună împreună
Şi plâns şi râs,
şi viscol şi-adiere...
De ce n-ar fi
mereu doar vreme bună?
De ce amărăciune
lângă miere?
De ce şi bucurie
şi durere?
Ce poţi să faci?
Poţi doar să mulţumeşti
Celui ce-ţi dă
puterea de-nviere,
Că poţi pe toate
să le foloseşti:
Şi-amărăciuni de
leac, şi dulcea miere,
Şi bucurie, şi
durere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu